Scriu pentru mine. Scriu pentru că nu pot altfel. Pentru că simt un prea-plin sufletesc care trebuie să se manifeste într-un fel.
La fel cum joc pentru mine. Joc pentru că nu pot altfel. Pentru că simt un prea-plin sufletesc care trebuie să se manifeste într-un fel.
Eu sunt fata care și-a pierdut poeziile. Și această afirmație poate fi privită atât la propriu cât și la figurat . Simțeam nevoia de un spațiu unde să-mi aștern gândurile. Până acum am făcut-o pe hârtie, dar cum spune și titlul, hârtiile le-am pierdut. Și-mi pare rău. Și mi-e dor de poeziile mele. Pentru că erau parte din mine, din sufletul meu, din cel mai curat și mai adevart loc în mine.
Atunci când scriu e ca și cum m-aș privi în oglindă cu ochii închiși. Mă relev lumii goală, simplă, temătoare și sensibilă și țin ochii închiși pentru a-mi opri propria judecată a gândurilor. Pentru că altfel, și-ar faca loc cenzura. Cea fără de sfârșit, cea înmagazinată adânc în mintea mea și hrănită încă din momentul în care am fost concepută.
Lumea aceasta nu un loc sigur. Nu ești în siguranță niciodată. Și doare. Trebuie să te ascunzi chiar și de tine însuti dacă vrei să ajungi cineva. Pentru că adevărul, valoarea, moralitatea, nu sunt apreciate aici. De când vezi prima oară lumina zilei, începi procesul de supraviețuire într-o lume care te reneagă. De aceea plângem.
Poate fericiți cu adevărat, am fost doar în burta mamei. Dar dacă nici măcar acolo? Pentru că și prin pereții protectori auzeai țipete, strigăte. Pentru că din când în când simțeai o suferință pe care nu ți-o puteai explica. De la mama ta, care zi de zi trăia deja în lumea în care urma să intri și tu. Aceeași care a renegat-o și pe ea. Și sigur nici mamei tale nu i-a fost ușor. Și nici bunicii. Și nici străbunicii. Și nici strămoșilor tăi. Și nici Evei.
Dar atunci? De ce o iubim atât de mult? De ce odată intrati în ea nu vrem să mai ieșim? Ne luptăm cu morile de vânt să trăim. Să supraviețuim. Să conviețuim. Să ne înmulțim. De ce?
Nu știu.
Acesta este răpunsul fetei care și-a pierdut poeziile.
Dar eu am hotărât să le caut. Și să le găsesc. Și cei care mă cunosc știu că atunci când îmi pun în gând ceva, nu mă mai poate opri nici frica, nici dovezile vii că n-am nici o sansă de reușita. Pentru că sunt o veșnic visătoare. O veșnic visătoare care iși caută fericirea. În ea. În oameni. În concepte. În gânduri. În frânturi de aripi .
Și dacă n-am să-mi mai găsesc niciodata poeziile…
Am să scriu altele.