A trecut ceva timp de cand m-am asezat ultima oara in fata laptopului meu drag si mi-am asternut gandurile. Ma intreb uneori daca asta s-a intamplat pentru ca fug de mine?
Poate a venit vremea sa ma opresc si sa ma privesc in ochi. De data asta pe bune. Tie nu ti se intampla uneori sa te uiti la tine in oglinda, dar sa realizezi ca nu ai vazut defapt nimic? Poate nici macar conturul gresit al buzelor, sau tusul intins, sau o lacrima in coltul stang al ochiului, care sta sa pice de dimineata. Suntem asa pe pilot automat incat chiar nu ne facem timp sa traim PENTRU NOI?
Pentru cine traim? Pentru cine traiesc? Now that’s a good question. Cand treci de varsta de 30 de ani… sa nu zic de 35 ca mine.. lucrurile incep sa se schimbe intr-un mod major si deosebit de evident: in afara ca te ingrasi mai repede, esti mai mereu obosit si deja ai riduri, ceva in interiorul tau incepe sa te sacaie mai insistent, punandu-ti intrebari de genul: Ce dracu’ faci cu viata ta? Esti fericit? De ce simti inca nevoia de a-i face mandri pe parintii tai, de ce ti-e frica sa spui ce gandesti cu adevarat? De ce ti se pare totul atat de lipsit de sens?
De ce? De ce? De ce?
Eu nu sunt aici sa va raspund. Abia daca am timp de intrebari. Cum spune si poezia (Am zarit lumina, Marin Sorescu). Dar scriu din nevoie. Sau din egoism. Una din doua. Sau poate amandoua. Am vorbit foarte mult despre mine in general, astfel incat poate ati dori sa va dau si cateva detalii despre mine: sunt o femeie singura (gata, am scris-o); bine cel putin in seara asta, maine mai vedem (LOL). Sunt divortata. Si sunt mama de baiat. Are 7 ani si acum e in camera cealalta si se joaca, in timp ce eu fac cunostinta cu voi.
Cam atat pentru azi,
See u next time
Roxie