Albul din față îmi strigă mereu că simte nevoia de a fi umplut. Negrul îmi cere să-l mângâi cu buzele în locurile virgine. Roșul e preferatul meu. Sângerează pe subt piele fără să dea de veste mai mult decât un zvâcnet la două secunde.
Verdele e mereu viu și își cere dreptul de a fi tot mai mult. Noi i-l negăm privindu-l de sus, ca niște uriași atotștiutori și fără de religie. Galben ești tu când Ea e în compania lor, iar albastru e sangele din vinele-ți de prinț cerșetor.
Combinațiile de culori sunt întotdeauna impure, inșelătoare – mici fete Morgana ce te ademenesc într-o horă a Ielelor. Te învârți încet, apoi grăbești ritmul – cerul e neschimbat, pământul te trage în jos iar brațele-ți întinse caută un echiibru mereu de negăsit.
Căzătura e una fatală. Totodată e scăparea de sub jugul inconștientului care te stăpânește fără drept de vot. Alergi în șoaptă, iar umbrele se pierd printre copaci, copii, alarme false. Știi că tot ce trebuie să faci este să privești doar în față, oprindu-ți ochii să vadă periferic. Pentru că doar astfel îți găești curajul.
Ei sunt puternici. Ei știu să vorbească verzi și uscate, să-și facă mii de complimente, să-și spună Te iubesc de n-ori , fără să clipească. Ție ți-e greu să o spui până și iubitei. Îi privești din penumbră cum se zbat în propria groapă comunală, dându-se mari și de neînvins. Tu ești mic, neînsemnat și plin de iubire. Pe care nu știi, cui să i-o dai. Ți-e frică – ei o vor mototoli, transformând-o într-o mocirlă de porci, în care să danseze cu miile, ei, cei “prietenosi și sinceri”. Ți-e silă de tot – de negrul din ei, de albul ochilor în care nu li se mai văd irisurile și nici pupilele, de roșul nasului de bețivi, de galbenul pielii lâncede, de negrul din cerul gurii. Uită-te la ei. Mârâie scârnav cu un zâmbet fad pe față. Pasiv-agresiv, te prezintă cercului și îți atribuie necunoscute pe care niciodata nu le vei cunoște sau accepta ca fiindu-ți proprii.
Te duci prntre copaci. Acolo e liniștea verde de sub albastrul cerului roșiatic în asfințit. Sapi o groapă, în care, într-o zi aleasă de tine, ai să-ți îngropi sufletul. Al tău. Și doar al tau. Curat și alb. Deasupra vei sădi Gălbenele, pentru ca prietenii care vor veni să-ți plângă de urât, să aibă din ce-și face un ceai.
Acolo, sub un copac imens, sub straturi de flori, iarbă,, rădăcini și viețuitoare, sufletul tău își va găsi liniștea. Pentru că tu, prietene, nu ești potrivit pentru lumea aceasta. Stricat din naștere, îți vei căuta liniștea în lumi paralele, perpendiculare, care tind spre infinit , fără a ști vreodată că răspunsul era un .