Sfârșitul vorbelor rostite în necunoștință de cauză dirijează insuflare de viață în nou-născut.
Catifea neagră de lut.
Plecat, crescut…
Fără a fi vreodată cunoscut.
În viața de după apus va crește un soare nou. Unul mai roșu și mai fierbinte decât flăcările de subt noi. Ridică încet cortina și vei decoperi neantul . Ceea ce credeai despre tine este o minciună complet indecisă creată de un creier îmbuibat în grăsime și alcool.
Albastru de metil ți-s ochii și ei pătrund dincolo de mine. Mă atingi cu solzii tăi surzi iar muzica vocii tale mă încântă. Aș vrea să fug, să mă ascund, însă îmi simți mirosul de la mii de ani lumină. Călătorești mai rapid decât ea și gândurile mi le dezvelești asemeni unui spate gol într-un pat străin.
Încetează să mă urmărești. Nu mi-e frică de tine, nici silă. Vreau doar libertatea închistată în care trăiam înainte să te cunosc. Stiu că tu crezi că ai intenții bune, însă orice ai putea să faci pentru mine mă duce doar spre pierzanie. Nu te urăsc. Nu te pot iubi. Nu cum vrei tu, cum îmi cere el sau cum se așteaptă ei de la mine. Mi-e frică doar de infinit.
Câmp de grâu . Galben și copt.
Prin el înot, mă afund tot mai adânc,
Mă cufund în profund. Nu asud,
Nu ascund, doar divulg.
Călătorie de vară pe soare, din planetă în planetă, ne dispersăm asemenea luminii .
Dragostea noastră:
Un val alb de nisip, ca un loz in plic,
În care mă implic, de care mă impiedic.
Mă ridic și încerc să mă scot din perfect, să dau crezare întunecimii și dreptate luminii. Mă apropii de lună. Ea-mi va ține cununa atunci când mă voi înrudi, când sângele-i voi înnădi și legătura înnoi.
Mă tremuri de tot, mă prinzi de mijloc și mă înfingi în doi spini. Doi spini de măcini, ce-mi străpung sufletul, ce-mi înnegresc privirea și-mi înnoiesc gândirea.
Copt e al meu prunc și-n soare ma duc, să-l arunc,
de-acolo mai sus, unde te-ai dus?
Și unde-a apus.
Pași grăbiți și reci se aud pe culoarul neființei. Tremurând, aștept ca cineva să bată la usa mea. În schimb, un scârțâit chel mă privește scârnav. Un ochi cu pleoape albe se holbează și mă pătrunde până în măduvă. Se prelungește cu brațe de liane și mă picură cu lacrimile lui de porțelan. Friguri și suspine, il cuprind pe el, Marele Ochi. Iar eu, goală , mă simt mai puternică și-mi fac avânt de luptă. Irisul verde de sticlă lucește ambiguu în continuitatea umbrei diforme. Își târâie corpul lăsând urme de melc. Fac pași în spate, nu din frică, ci doar pentru a-i admira măreția. Își merită coroana de Marele Neg. O gură mare se deschide și din ea simt miros de vopsea amestecată cu ulei încins și busuioc. Ochiul clipește, apoi, într-o tăcere absconsă, creatura se apropie de urechea mea, ca pentru a-mi suge sângele, sau pentru a-mi șopti ceva. Îmi adun puterile din rădăcini , îmi încordez mușchii și rămân nemișcată, într-un spațiu fără de timp.
Îmbracă-te în alb și dănțuiește! Fecioria ți-a fost cumpărată. E vremea să cazi. Să te afunzi în păcatul originar. Să naști monstrul bastard, pentru a-ți împlini menirea.
Ochiul se apropie de mine, micșorându-se. Îl simt cum mi se proptește de frunte și mi se imprimă în carne. Brațele, gura, se dizolvă în podea, curgând uleios printre scânduri. Rămâne doar mirosul de busuioc – în nări, în hainele și părul meu. Mă simt din ce în ce mai ușoară. Parcă imponderabilă. Întind brațele și din avânt, mă ridic. Închid ochii și mi-l deschid pe al treilea. Mă uit în sus – văd cerul întunecat, împânzit cu stele. Mii și mii de stele. Mă apropii de ele. Mai mult, mai mult, întrunericul se transformă în fascicule de lumină, apoi în raze. Mă cufund în lumină. În Soare. Sunt una cu Universul. Îmi simt pântecul vibrând tot mai mult, Țipete de copil se aud din el. Împing, respir, împing, respir. Simt că o o bucată de carne îmi este ruptă, smulsă. Mă las în voie, în moarte. Și știu. Undeva, într-un punct, s-a ivit o lumină nouă.