Există oameni pe care deși ți-ai spus de n-ori că nu vrei să îi revezi, viața ține morțiș să ți-i aducă din nou în cale. De ce? Ca să înveți, ca să evoluezi, ca să suferi, ca să doară, ca să îi iubești. Ca să îi ierți…
Nu știi de ce te intorci de fiecare dată acolo, de ce nu dormi nopțile gândindu-te la îmbrățisarea lui, la parfumul pe care și acum îl păstrezi îmbibat în tricoul cu care ai dormit la el.
Vrei să îl uiți. Îți spui : nu e pentru mine, o să îl uit… și iată-te din nou goală, lipită milimetru cu milimetru de el, cu fiecare por respirându-i ființa. Ți-a fost dor. Asta era. Ți-a fost dor. Și atât.
Acum că ți-ai luat o doză, o să poți pleca în drumul tău
Te auzi mințindu-te.
Știi ce urmează. E ca o otravă pe care o sorbi cu atâta plăcere și care odată intrată în spațiul ființei tale, își face rostul cu tine.
Ai nevoie de un antidot.
Îți spui. Pentru că știi că antidotul e tot el, in doze mici, repetate, administrate constant.
Te judeci de fiecare dată când cazi. Îți promiți că nu vei mai cădea.. data viitoare. Și te rogi să doară mai puțin ACUM. Dar știi ceva? Cu cât îți dă voie să intri mai profund în Universul lui, cu atât vei cădea de mai de sus și va durea mai rău. Și tu știi că asta este Fizică și tu nu poți bate Fizica și totuși te duci… Te duci și el te primește de fiecare dată cu un zâmbet amar și o îmbrățișare care vă ia răsuflarea amândurora.
Când nu te va mai primi?
Te-ntrebi și intri.
***
Ești goală. Goală de haine și plină de el. Ești pierdută pe drum și regăsită în patul lui. Același… în care transpiri și inspiri adânc. Miroși a el. Miroase a tine. Într-o furtună mocnită de vară, sufletele voastre se dezgolesc și se întâlnesc. Se recunosc, se mângâie, își fac promisiuni pe care știu că nu o să le țină, după care se ascund din nou.
Tremuri. De frică… de prea mult El.. de prea puțin. Simți cum aerul din cameră se răcește, odată cu inima lui. Care poate pentru o noapte, pentru o oră, pentru câteva minute s-a deschis, iar acum, odată cu venirea dimineții, e iarăși închisă cu lacăte, cu cifru, cu cine știe ce coduri inventate de el.
Îl privești cum doarme în brațele tale. Ți-a amorțit mâna stangă, pe care își odihnește capul, dar nu te miști nici moartă. Îl privești printre pleoape, pe ascuns. Oare el face vreodată asta? Crezi că da și zâmbești. Îi asculți respirația agitată… pare că visează ceva urât, pentru că murmură sunete de nedeslușit…. precum privirea ta.
S-a trezit. Îți ții respirația. Vrei să creadă că tu dormi…poate așa mai rămâne. Dar îl simți cum se ridică. Îi simți privirea. De La revedere sau Adio.. nici el nu știe… și o ultimă atingere pe picior, când ți-l acoperă cu cearșaful, să nu-ți fie frig. Dacă nu l-ai cunoaște mai bine, ai putea crede că a fost un gest de dragoste, care l-a trădat. Te sărută pe frunte, se ridică și pleacă. Ți-e greu să te miști. Vrei să oprești timpul Aici. Acum. Să nu se mai termine niciodată. Să nu plece la duș, să nu se dea cu parfum, să nu-și pună cravata, să nu plece și să nu te lase singură.
A plecat. Te acoperi cu cearsaful pe cap, ca într-o ultimă îmbrățișare. Și acum începe chinul. Pentru că s-a terminat. Și nu știi când va reveni. Când i se va face din nou dor, dacă se gândește la tine, dacă și el a SIMȚIT.
Până data viitoare,
A voastră,
Roxie