Mirosi a poezie mi-ai spus. Și ai dat pagina. Eu te-am privit nătâng, fără să înțeleg. Printre pleoapele tale grele mă privești ștrengar și îmi ștergi sărutul de pe buze lăsat de aseară.
Azi e zi. Urăsc diminețile. Te ridică din pat și te trimit să-ți pui costumul, masca. Te răpesc din culcușul nostru cald, umed, parfumat unde-ți dai voie uneori să fii întreg, real, tu. Te smulg din brațele mele și te aruncă în bezna unei lumi reci și atât de departe de mine.
Te întorci în cameră. Doar ca să te asiguri că nu mă dau jos din pat. Îți place să fii în control, să ascult de tine. Mă învelești și îmi spui:
Rămâi cât vrei.
Eu te prind de mână. Aș vrea să îmi fac curaj să-ți spun la fel. Nu am. O știi. Mă săruți pe frunte și pleci. Aud ușa încuindu-se. Ca un ecou care se repetă la nesfârșit și mă lovește direct in plex.
Ce mincinos… Nu pot să stau cât vreau. Pentru că nu aș mai pleca. Mi-aș face acasă din patul tău. Din așternuturi mi-aș construi căminul în care să ne iubim și să ne înmulțim. Cum a spus Dumnezeu.
Pleci. Eu rămân. Până plec și eu. Când oare nu vei mai pleca pentru ca nici eu să nu mai trebuiască să rămân? Ci doar să fim. Doi. Unul. Sau trei? Ți-e frică să recunoști. Dar ast’ noapte când erai beat, ai spus adevărul. Pe gura ta au ieșit cuvinte și nu mai poți acum să le înghiți. Rămâne spus. E în mine. În noi. Într-o clipă suspendată ce va rămâne veșnic în existență. Noi doi vom deveni trei. Într-o zi. Când n-o sa-ți mai fie frică. Sau când eu o să știu să te iubesc pe limba ta.
Până atunci. Rămân doar eu. Rămâi doar tu.
Până data viitoare,
A voastră,
Roxie